Expediţii anterioare

K2 ( 8611 m ) - 2008

K2 (Chogori)

 

Întreaga aventură a plecat din Nepal, unde petrecusem 2 luni aşteptând permisiunea de a urca pe Everest. Acea permisiune însă nu am primit-o niciodată; China închisese graniţa cu Tibetul, iar ruta noastră era planificată pe partea nordică a Everestului. Fiind însă înconjuraţi din toate părţile de optmiari, ne-ar fi părut rău să renunţăm la visul nostru fără măcar să încercăm. Musonul atinsese deja lanţul himalaian, aşa că singura noastră opţiune rămâneau optmiarii din Pakistan. Aici sezonul de alpinism ţine din iunie până în august.

După lungi dezbateri, hotărârea a fost luată: K2!

Pakistan-Karakorum

K2 (Chogori) este cel mai înalt munte din Pakistan şi al doilea din lume. Se află în nordul Pakistanului, în munţii Karakorum, pe graniţa cu China. Cu cei 8.611m ai săi se ridică abrupt deasupra zărilor şi atrage alpinişti de pretutindeni pe crestele sale. Numit şi „The Savage Mountain”, cu pantele sale abrupte, cu avalanşe, căderi de gheaţă şi de rocă, cu vremea mereu schimbătoare, este cunoscut în rândul alpiniştilor drept cel mai dificil de escaladat din lume.

Sunny Mountain Expedition

6 iulie 2008 – aterizăm în Islamabad, unde este infernal de cald, dar după o zi de cumpărături vom pleca spre Skardu, călătorie care va dura 2 zile pe Karakorum Highway.

9 iulie 2008 - suntem în Skardu, o oază imensă în mijlocul deşertului. Mâine plecăm cu jeep-ul spre Askole, ultima aşezare din drumul nostru. Vom face aproximativ 10 h pe o distanţă de 100km.

11 iulie 2008 – Askole: aici se împart bagaje porterilor, câte 25 kg de fiecare, aşa că vom avea în jur de 60 de porteri.

11 iulie 2008 – traseul până în tabăra de bază durează 6 zile şi ne duce printr-o împărăţie de creste ascuţite, pe spinarea celui mai lung gheţar din lume, până în inima munţilor la poalele lui K2.

12 iulie 2008 – Trango Tower, unul dintre cei mai impresionanţi pereţi verticali pe care i-am văzut vreodată.

13 iulie 2008 – 3 zile mergem doar pe gheţarul Baltoro (62 km lungime).

Muztagh Tower(7273m) şi alte vârfuri ascuţite...


14 iulie 2008 – A patra tabără pe gheţar, Goro II.

15 iulie 2008 - ajungem azi în Concordia, “Throne Room of the Gods”, locul de confluenţă a 5 mari gheţari, unde suntem înconjuraţi de 7 dintre cei mai înalţi munţi ai lumii. Aici ni se arată pentru întâia oară uriaşul pe care urma să îl escaladăm.

Spre tabăra de bază…

16 iulie 2008 – ajungem în tabăra de bază la 5135m. Muntele ni se prezintă în toată splendoarea sa...Sunt aici în jur de 10 expediţii, care aşteaptă vremea bună de mai mult de o lună pentru a urca pe vârf...

17 iulie 2008 – “Puja”... acea ceremonie budistă prin care cerem permisiune zeilor de a urca pe munte. Totodată suntem binecuvântaţi... noi şi echipamentul nostru...

18 iulie 2008 - ducem un prim depozit de echipament în ABC (Advanced Base Camp), la 5400m. Avem de traversat un gheţar plin de crevase, iar la întoarcere ne prinde ninsoarea...

20 iulie 2008 - se anunţă vreme rea pentru o săptămână, aşa că tabăra de bază prinde viaţă şi se lasă cu chef.

26 iulie 2008 - după o săptămână întreagă de viscol şi ninsoare iese din nou soarele. Se anunţă vreme super bună pt următoarea săptămână, aşa că vom încerca să urcăm până în tabăra 2...după care ne întoarcem în tabăra de bază pentu a aştepta o nouă perioadă de vreme favorabilă.

27 iulie 2008 – urcăm din nou în tabăra de bază avansată (ABC).

28 iulie 2008 – astăzi urcăm până în tabăra 1 (6100m), panta este atât de abruptă încât nu ai nici măcar loc să stai jos să te odihneşti…ne simţim însă foarte bine, aclimatizarea din Nepal ne-a prins tare bine.

Tabăra 1 văzută de sus.

29 iulie 2008 - ajungem în tabăra 2 (6750m) după+masa târziu şi ne ia 3 ore să săpăm în gheaţă locul de cort.

Vremea este în continuare superbă, iar toate expediţiile care au aşteptat atâta timp în BC se îndreaptă acum spre vârf. Suntem supăraţi că nu am ajuns şi noi mai devreme să prindem această fereastră de vreme bună. Nu bănuiam pe atunci că această întârziere a noastră ne va salva viaţa...

30 iulie 2008 – cu aclimatizarea făcută, coborâm spre tabăra de bază. Chiar sub tabăra 2 se află “Houses Chimney”, un horn îngust, vertical, care ieri a fost infernal de escaladat la capătul puterilor. Ce am urcat în 2 zile coborâm acum în 4 ore de rapel până în ABC.


31 iulie 2008 - suntem din nou în tabăra de bază unde ne aşteaptă bucătarul cu un yak steak cu cartofi prăjiţi şi salată proaspătă. Ne recăpătăm puterile şi aşteptăm o nouă fereastră de vreme bună pentru a putea urca pe vârf. În această noapte primii alpinişti pleacă din ultima tabără (C4) de la 7900m spre vârf. Se pleacă pe la 11-12 noaptea, pentru a ajunge cât mai devreme de dimineaţă pe vârf.

01 august 2008 – o dimineaţă senină, călduroasă, o zi perfectă pentru vârf...Dar în loc să auzim veşti despre primii victorioşi, primim vestea începutului tragediei...
Majoritatea căderilor fatale din istoria K2-ului au avut loc în secţiunea numită “BottleNeck” (8200m), o traversare expusă dedesubtul unui serac care stă să cadă. Aici şi-a pierdut viaţa şi prima victimă din acest sezon, sârbul Dren Mandic.
Poza este făcută de alpinistul Nick Rice exact dupa momentul accidentului.

Dar tragedia nu avea să se termine aici…Seara se lasă peste creste, din BC vedem o lumină urcând spre vârf. Suntem foarte îngrijoraţi, nu înţelegem ce mai caută cineva atât de târziu spre vârf. Evident că nu putem dormi, aşa că ne strângem cu toţii într-un cort şi aşteptăm cu radio-urile deschise alte veşti de sus.
În jur de ora 4 dimineaţa aflăm că s-a prăbuşit serac-ul luând cu el corzile fixe, dar şi 3 coreeni aflaţi în coborâre. Restul de 9 alpinişti rămân fără corzi deasupra prăpastiei la 8300m, în zona morţii. Unii dintre cei care încearcă să coboare neasiguraţi, alunecă şi dispar în neant, alţii rămân să petreacă cea mai friguroasă noapte din viaţa lor…
Groaza mă cuprinde, plângeam întruna, mă simţeam ca într-un film şi nu-mi venea să cred că trăiam aşa ceva de-adevăratălea…

02 august 2008 – se face încet dimineaţă, însă deasupra noastră infernul încă se mai dezlănţuie…Irlandezul Gerard şi francezul Hugues sunt daţi dispăruţi, la fel şi leaderul expediţiei olandeze, Wilco. Atmosfera din BC este neliniştitoare, vrem să ajutăm, dar nu putem cu nimic de aici de jos. Seara vedem prin binoclu pe cineva în costum portocaliu pe panta abruptă, departe de ruta propriu-zisă. Îi explicăm sherpaşului Pemba prin radio încotro să se îndrepte. Doar el a mai rămas să îi ajute pe cei pierduţi. Noaptea târziu, Pemba îl găseşte pe Wilco, localizat şi cu ajutorul telefonului său prin satelit. A avut un imens noroc să supravieţuiască 2 nopţi fără oxigen în zona morţii şi să se aleagă doar cu nişte degerături. Experienţa pe care a avut-o (Everest fără oxigen, expediţii la Polul Nord, fixarea corzilor fixe pe K2 anul acesta) şi-a spus cuvântul.

03 august 2008 – francezul şi irlandezul rămân daţi dispăruţi. Italianul Marco este localizat în cele din urmă în tabăra 4. Toată tabăra de bază se mobilizează, supravieţuitorii au nevoie de ajutoare pentru a coborâ. Pemba cu cei 2 olandezi coboară pe ruta Cesen, pe când noi plecăm pe ruta Abruzzi să îl ajutăm pe Marco.

04 august 2008 - sunt anunţate dimensiunile tragediei: 11 alpinişti morţi: 3 coreeni, 2 pakistanezi, 2 sherpaşi, un sârb, un norvegian, francezul în vârstă de 61 de ani şi irlandezul Gerard…Elicopterele de salvare sunt în alertă…

05 august 2008 – cei doi olandezi sunt evacuaţi cu degerături la degetele de la picioare şi de la mâini. Marco coboară prea încet din tabăra 2ca să mai prindă elicopterul.

06 august 2008 – abia astăzi italienii Marco şi Roberto sunt evacuaţi cu ajutorul elicopterelor.

07 august 2008 – toate echipele au coborât devastate de pe munte şi găsesc refugiu în tabăra de bază după tragedia care a curmat atâtea vieţi. Tabăra nu mai răsună ca înainte când era plină de viaţă şi cântări. Doar tristeţe şi lacrimi, întrebări fără răspuns…Toată lumea sună dupa porteri, vor să plece cât mai repede de aici.
Pe 1 august 19 alpinişti au atins vârful lui K2. Doar 8 s-au întors în viaţă. Oare câţi dintre ei s-au gândit la întoarcere când în acea seară târzie ei încă mai urcau spre vârf? Orbiţi parcă de acel “summit” au urcat neîncetat până când legătura lor cu viaţa, acea coardă subţire, le-a fost retezată…

08 august 2008 – acum, după terminarea operaţiunilor de salvare, avem timp de odihnă şi să hotarâm ce vom face mai departe....Tabăra de bază este aproape goală, au mai ramas doar expediţia din Singapore, o expeditie din America şi câţiva alpinişti care se mai gândesc la o nouă ascensiune de îndată ce vremea o va permite. Moralul nostru este la pământ, prea multe victime, prea multe pericole, prea multe riscuri fără rost…Vremea rămâne în continuare caldă, pietrele cad tot mai multe, serac-ul care a omorât atâţia alpinişti experimentaţi stă să cadă în fiecare clipă. Şansele de reuşită sunt aproape nule…

09 august 2008 – şi totuşi, după ce au plecat toate expediţiile din tabără şi s-au mai calmat apele, încercăm să urcăm din nou în ABC când ni se deschide o mică fereastră de vreme bună.

10 august 2008 - dis de dimineaţă, pentru a evita căderile de pietre, Mircea şi cu mine urcăm spre tabăra 1. Între timp iese soarele şi topeşte zăpada, apoi muntele începe să ne bombardeze cu pietre. Tot mai multe, tot mai rapide... Urcăm până când inevitabilul se întâmplă, un bolovan mă loveşte în picior. Am mare noroc că mă loveşte în laba piciorului, unde bocancul e destul de tare, pentru că altfel, dacă mă nimerea puţin mai sus, mi-ar fi retezat piciorul. Apucăm direct la vale, în ABC trebuie să mă odihnesc puţin pentru că durerea devine insuportabilă. Seara, şchiopătând, ajungem după 4h în tabăra de bază.

11 august 2008 – dupa prognoza pakistaneză urmează vreme rea în următoarele 10 zile, iar piciorul devine tot mai albastru şi nu mă lasă să calc pe el. Nu ne rămâne decât să aşteptam...

13 august 2008 - după o noapte întreagă de ninsoare şi cu slabe şanse de îmbunătăţire a vremii, avem de luat o hotărâre importantă. Oricât de mult ne-am dori să urcăm pe acest munte, după ce am vazut atâţi oameni murind, ne punem întrebarea dacă merită... După ce am văzut acele căderi de pietre şi după ce le-am simţit pe propria piele, ni se pare nebunesc să ne aruncăm în bătaia focului...
Temperaturile rămân în continuare ridicate, ceea ce poate duce la căderi repetate ale aceluiaşi serac care a omorât 11 oameni.
Ne-am dorit ca acest munte să fie primul nostru optmiar, nu însă ultimul...
Riscurile sunt mult prea mari şi nici un vârf de pe lumea asta nu merită sacrificiul nesăbuit...
Sau, după cum spun pakistanezii: "this year better no summit. life more important!"

14 august 2008 - decizia finală. Ne facem bagajele şi plecăm spre casă... Ne întoarcem faţa spre viaţă... şi, cu o mare părere de rău în suflet, întoarcem spatele acestui munte care a răpit destule vieţi anul acesta...

Astăzi înnoptăm în Concordia...

15 august 2008 – din Concordia o luăm pe un alt traseu, peste gheţarul Vigne până în Ali Camp (5010m).

Spre Ali Camp…

16 august 2008 - trecem pasul Gondogoro La (5940m) care ne trece dintr-o lume a gheţarilor într-o lume a verdeţii. Urcăm pe un gheţar abrupt plin de crevase şi coborâm un perete de stâncă pe corzi fixe.


17 august 2008 - în următoarea tabără simţim pentru prima dată, după o lună şi jumătate, miros de iarbă verde şi flori, iar deasupra noastra fiorosul Leila Peak (6614m).

18 august 2008 - ultima zi pe gheţar şi prima zi cu pomi.

Ajungem pe întuneric în Shaishcho, un loc renumit pentru cântări şi dansuri, aşa că avem parte de un spectacol nemaipomenit.

19 august 2008 - Ajungem în primul sat din calea noastră, Hushe (3050m), unde ne aşteaptă o tavă plină cu friptură de pui şi cartofi prăjiţi din care nu va mai rămâne nimic.

Aici, în Hushe, îl întâlnim pe Little Karim, un faimos porter şi ghid pakistanez, care a urcat pe mai mulţi optmiari cu alpinişti renumiţi precum Messner, Kammerlander, Kukucska etc, şi cu care s-au făcut 3 filme. Acest personaj de statură mică, extrem de modest şi cu un suflet imens, spune că la cei 62 de ani ai săi nu mai urcă vârfuri de peste 8000m, 7000m este de ajuns...

Pe străzile din Hushe îl întâlnim pe tatăl bucătarului nostru...


La împărţit de ciocolată...

Prietenii noştri...


21 august 2008 - Din Hushe un jeep ne duce înapoi în Skardu, de unde a început întreaga aventură. Nu bănuiam pe atunci ce sfârşit trist va avea...